Astăzi m-am hotărât să scriu poveşti…de la cititori. Îmi place să stau de vorbă cu oamenii şi să îi provoc să compună poveşti. Este o formă frumoasă prin care le afli…povestea, povestea pe care ar vrea să ţi-o spună dar nu îndrăznesc sau nu îşi găsesc cuvintele sau…te respectă prea mult ca să ţi-o spună.
Astăzi am aflat despre Omul de Poveste şi Nepământeana care se iubeau foarte mult. Şi deşi se iubeau foarte mult, ei erau departe unul de celălalt, chiar dacă mai vorbeau la telefon sau mai ieşeau la un ceai, unde discutau poveşti şi idei nepământene. Şi mai mult, Omului de Poveste îi plăcea să meargă la seminariile Nepământenei şi, în general, să înveţe foarte mult de la ea, pentru că, nu v-am spus, Nepământeana era mentor pentru Omul de Poveste.
Omul de Poveste încerca din răsputeri să se apropie de Nepământeană. Deşi părea că e o joacă, era o luptă. O luptă cu obstacolele ce stăteau în calea iubirii lor. Iar primele obstacole care au apărut au fost prejudecăţile care se numeau: Vârstă, Statut social şi Statut marital. Al doilea obstacol era Lipsa de încredere în sine şi al treilea…ufff, sunt foarte multe.
Omului de Poveste îi plăcea să spună când era întrebat că ei se respectă atât de mult încât nici nu-şi dau seama că se iubesc.
Of! Dacă ar ştii Omul de Poveste că respectul, alături de bunătate, blândeţe, consideraţie reprezintă tot o formă de iubire! Iubirea şi respectul nu se anihilează unul pe celălalt. Şi mai mult, a încerca să oferi iubire cuiva nu înseamnă lipsă de respect. Doar Oamenii de Poveste mai cred lucrul acesta şi asta dintr-un motiv foarte simplu: lor le place să petreacă foarte mult timp cu bunicii lor şi, pe vremea bunicilor, o fată s-ar fi putut simţi ofensată dacă un băiat îi mărturisea dragostea. Pentru că pe vremea bunicilor, în spatele aşa-numitului sentiment numit Dragoste se pitea un monstru care se numea Cel-ce-vrea-să-profite. Ce înseamnă asta? Habar n-am! Probabil bunicii ştiu să explice mai bine lucrurile acestea. Eu mă gândesc că pe vremea aceea fetele nu aveau suficientă putere de decizie, erau un fel de jucărioare pe care, nu-i aşa, trebuia să ai grijă să le tratezi cu respect, pentru că ele nu erau în stare să discearnă singure între ceea ce au nevoie şi ce nu.
Dar, în fine, lucrurile acestea au trecut, nu are sens să ne mai batem capul cu ele!
Ceea ce nu ştia Omul de Poveste însă, era că şi Nepământeana trecea prin aceeaşi luptă, încercând să ajungă la inima altcuiva…haideţi să-i spunem Samuraiul Blond…care probabil şi el, la rândul său trecea printr-o luptă…
Ce e viaţa asta?! Un joc. Deci, haideţi să n-o mai luăm aşa de în serios…şi să ne bucurăm de drum, indiferent unde vom ajunge. Pentru că visul, ţelul, idealul nostru nu este decât un pretext pentru a parcurge drumul. Drumul la capătul căruia ne vom găsi pe noi înşine.
Astăzi am aflat despre Omul de Poveste şi Nepământeana care se iubeau foarte mult. Şi deşi se iubeau foarte mult, ei erau departe unul de celălalt, chiar dacă mai vorbeau la telefon sau mai ieşeau la un ceai, unde discutau poveşti şi idei nepământene. Şi mai mult, Omului de Poveste îi plăcea să meargă la seminariile Nepământenei şi, în general, să înveţe foarte mult de la ea, pentru că, nu v-am spus, Nepământeana era mentor pentru Omul de Poveste.
Omul de Poveste încerca din răsputeri să se apropie de Nepământeană. Deşi părea că e o joacă, era o luptă. O luptă cu obstacolele ce stăteau în calea iubirii lor. Iar primele obstacole care au apărut au fost prejudecăţile care se numeau: Vârstă, Statut social şi Statut marital. Al doilea obstacol era Lipsa de încredere în sine şi al treilea…ufff, sunt foarte multe.
Omului de Poveste îi plăcea să spună când era întrebat că ei se respectă atât de mult încât nici nu-şi dau seama că se iubesc.
Of! Dacă ar ştii Omul de Poveste că respectul, alături de bunătate, blândeţe, consideraţie reprezintă tot o formă de iubire! Iubirea şi respectul nu se anihilează unul pe celălalt. Şi mai mult, a încerca să oferi iubire cuiva nu înseamnă lipsă de respect. Doar Oamenii de Poveste mai cred lucrul acesta şi asta dintr-un motiv foarte simplu: lor le place să petreacă foarte mult timp cu bunicii lor şi, pe vremea bunicilor, o fată s-ar fi putut simţi ofensată dacă un băiat îi mărturisea dragostea. Pentru că pe vremea bunicilor, în spatele aşa-numitului sentiment numit Dragoste se pitea un monstru care se numea Cel-ce-vrea-să-profite. Ce înseamnă asta? Habar n-am! Probabil bunicii ştiu să explice mai bine lucrurile acestea. Eu mă gândesc că pe vremea aceea fetele nu aveau suficientă putere de decizie, erau un fel de jucărioare pe care, nu-i aşa, trebuia să ai grijă să le tratezi cu respect, pentru că ele nu erau în stare să discearnă singure între ceea ce au nevoie şi ce nu.
Dar, în fine, lucrurile acestea au trecut, nu are sens să ne mai batem capul cu ele!
Ceea ce nu ştia Omul de Poveste însă, era că şi Nepământeana trecea prin aceeaşi luptă, încercând să ajungă la inima altcuiva…haideţi să-i spunem Samuraiul Blond…care probabil şi el, la rândul său trecea printr-o luptă…
Ce e viaţa asta?! Un joc. Deci, haideţi să n-o mai luăm aşa de în serios…şi să ne bucurăm de drum, indiferent unde vom ajunge. Pentru că visul, ţelul, idealul nostru nu este decât un pretext pentru a parcurge drumul. Drumul la capătul căruia ne vom găsi pe noi înşine.
3 comentarii:
Aujourd'hui j'ai décidé d'écrire les histoires... des lecteurs. J'aime discuter avec les gens et les provoquer à créer des histoires. C'est une jolie façon d'apprendre... l'Histoire; celle qu'ils aimeraient te raconter s'ils osaient le faire, ou s'ils trouvaient les mots, ou... s'ils ne te "respectaient" pas au point de ne pas pouvoir la dire.
Aujourd'hui j'ai appris sur l'Homme du Conte et sur Celle d'Outre-monde qui s'aimaient énormément. Et bien que s'aimant tant, ils vivaient loin l'un de l'autre, même s'ils se parlaient au téléphone et sortaient prendre un thé en racontant des histoires et des idées venues d'ailleurs. Ce que l'Homme de Conte aimait par dessus tout était d'aller assister aux séminaires de Celle d'Outre-monde et, plus généralement, d'apprendre d'elle les choses (car je ne vous l'ai pas dit - Celle d'Outre-monde était mentor pour l'Homme de Conte).
L'Homme de Conte essayait désespérément de rapprocher Celle d'Outre-monde. Ce qui paraissait n'être qu'un jeu était en vérité un combat. Un combat contre les obstacles qui se dressaient contre leur amour. Les premiers à apparaitre furent les préjugés s'appelant : Age, Statuts Social et Marital. Le second fut l'absence de confiance en soi, enfin le troisième... oufff, il y'a beaucoup de troisièmes.
Quand on lui posait la question, l'Homme de Conte se plaisait à dire qu'ils se respectaient trop pour se rendre compte qu'ils s'aimaient.
Si seulement l'Homme de Conte savait que le respect, de même que la bonté, la gentillesse et la considérations sont autant de formes d'amour! Le respect et l'amour ne s'annulent pas réciproquement. Bien au contraire, offrir l'amour à quelqu'un n'est pas lui manquer de respect. Mais les Hommes de Conte pensent de la sorte également car ils apprécient passer du temps en compagnie de leurs grand-parents et à leur époque une fille se serait sentie offensée si on un garçon venait lui déclarer sa flamme. Car à leur époque, derrière ce que l'on appelait le sentiment amoureux guettait tapi le Profiteur. Ce que cela veut dire... je ne le sait point. Les grand-parents pourraient probablement nous l'expliquer. Moi je pense qu'à cette époque les jeunes filles n'avaient pas le pouvoir de décider, elles étaient pour ainsi dire une sorte de jouets qu'il était bon de traiter avec respect car elles n'étaient pas capables de savoir ce dont elles avaient besoin ou pas.
Mais, enfin, toutes ces choses font partie du passé, on n'a plus à se casser la tête avec elles.
Ce que l'Homme de Conte ne savait pas, en revanche, était que Celle d'Outre-monde menait à son tour le même combat pour attendre le cœur d'un autre - nommons-le le Samouraï Blond - qui, a son tour, devait mener le sien...
Qu'est-ce que cette vie? Un jeu. Alors arrêtons de nous prendre au sérieux, jouissons de la route peu importe le but. Car nos rêves, nos buts, nos idéaux ne sont que des prétextes pour cheminer afin de nous retrouver nous-mêmes
Chiar daca am schimbar un pic pe ici pe colo structura frazelor am incercat sa fiu cit mai fidel textului original. In cazul in care te intereseaza sa faci o publicare bilingva a textelor (si in care nu scrii romane de sute de pagini pentru ca nu am timp nemasurat) pot sa te ajut.
Iar acum am sa-ti spun eu o poveste :
Un om care pacatuise mult vine la rabin ca sa se spovedeasca. Dar cum nu indrazneste sa spuna ca e vorba de el se da drept venind din partea unui prienten care e prea timid sa vina el insusi la spovedanie. La sfirsit, rabinul ii spune :
- Ce prost prietenul tau, de ce n-a venit el insusi sa se spovedeasca, chit a-mi spune ca vine di partea altuia care nu indrazneste sa o faca.
Pe curind
:)
Frumoasa povestea ta…si sugestiva…
Frumusetea povestii tale, ca si a povestii mele, ca de altfel a oricarei metafore (sau alegorii) este faptul ca fiecare intelege ce vrea…sau ce poate…fiecare innoata in mister si il toarna in final in propria lui forma. Astfel incat metafora va lua forma mea, sau a ta, sau a fiecarui cititor. …Se spune ca noi nu percepem lumea asa cum este ea, ci asa cum suntem noi, cu alte cuvinte, avem niste filtre prin care percepem realitatea si o vedem in concordanta cu ceea ce credem, cu ceea ce este important pentru noi sau cu experientele noastre anterioare. Am facut un experiment foarte simplu. Am aratat un desen care reprezenta, aproximativ, un cub, unui numar de trei persoane si am cerut sa imi spuna ce reprezinta: unul a spus ca este un cub de lemn, altul, o cutie de carton si al treilea vedea acolo un tunel. Iata cum una si aceeasi realitate poate fi perceputa diferit. Cu atat mai mult o metafora care contine in ea, prin felul in care este formulata, multiple posibilitati.
Frumos este sa nu pui metafora intr-o cutie cu o eticheta lipita, ci sa o lasi sa zboare, si sa o lasi sa te atinga cu o aripa…sau poate cu cealalta…
Si pentru ca imi plac povestile atat de mult, iata una, sugestiva pentru discutia noastra:
“Un bastinas american si prietenul lui treceau, in centrul orasului New York, pe langã Times Square in Manhattan. Era in timpul pranzului si strazile erau pline de oameni. Masinile claxonau, franele taxiurilor scartaiau pe la colturi, sirenele zornaiau, sunetele orasului erau asurzitoare. Deodatã, bastinasul spuse, "Aud un greiere!"
Prietenul sau zise: "Ce? Esti nebun? Cum poti sa auzi un greiere in galagia asta!"
"Nu, sunt sigur!" a spus el, "Am auzit un greiere!".
"E o nebunie," i-a rãspuns prietenul.
Insa el asculta cu atentie un moment si apoi se îndreptã, traversand strada, spre un ghiveci de ciment, in care cresteau niste plante. S-a uitat in ele si pe sub crengile lor si a descoperit un mic greiere.
Amicul sau a fost pur si simplu uimit. "E incredibil! Cred ca ai urechi supraomenesti!"
"Nu", a spus bãstinasul. "Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei sa asculti."
"Dar nu se poate!" a spus prietenul. "N-as putea auzi un greier in asa o galagie."
"Da, intr-adevar," a venit replica. "Depinde ce este cu adevãrat important
pentru tine. Hai sa-ti arat!"
A bagat mana in buzunar si a scos cateva monede, pe care, in mod discret, le-a scapat pe trotuar.
Atunci, in ciuda zgomotului soselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o raza de 20 de picioare distanta, toate capetele întorcandu-se sã vadã dacã banii cãzuti nu erau ai lor.
"Ai înteles ce vreau sã spun?" a întrebat bastinasul american. "Totul depinde
de ce este important pentru tine."
"Pentru că visul, ţelul, idealul nostru nu este decât un pretext pentru a parcurge drumul" - raman cu asta in gand si cu numele ireal de frumoase ale celor 2 protagonisti ai povestii... Traieste, Nepamanteano, traieste si iubeste! Nu exista iubire imposibila. Exista iubire sau ...nu exista! Si chiar si cand nu exista, te intrebi, oare ce exista?
Trimiteți un comentariu