Tot ce am nevoie este în mine acum

Am fost nebună şi de asta cred că nu se mai îndoieşte nimeni…

Am fost soldat într-o tabără organizată după modelul unei tabere militare (asta am aflat-o dintr-un articol al lui Andy)…
Am descoperit surprinsă, la workshopul despre scenariul vieţii, că sunt un lup cu ochii înspăimântători şi gura foarte prietenoasă…
Am fost star de cinema la Hollywood Team Building în spectacolul propriei mele vieţi…
Am descoperit la workshopul despre apă că sunt un rege cu coroană de apă pe cap, trăind Veneraţia a tot ce înseamnă Viaţă şi Venerându-mă pe mine ca parte a Vieţii…
Pentru unii, am fost înger la meditaţia în mişcare, inspirându-i să fie ei înşişi îngeri…
Am vrut să fiu bărbat şi m-am întors femeie…şi bărbat, şi bărbat, şi femeie…
Am transmis iubirea mea tuturor şi am făcut schimb de inimi şi cu plantele, şi cu animalele…

Nu ştiu de ce Lara Fabian, care e născută în aceeaşi zi şi lună ca mine, cântă Je t’aime special pentru mine şi pentru povestea mea de la bootcamp. Ştiu numai că...

Je t’aime comme un fou, comme un soldat,
Comme une star de cinema,
Je t’aime comme un loup, comme un roi,
Comme un homme que je ne suis pas...
Tu vois, je t’aime comme ca.

Boot Camp Self Mastery 2008: de la agonie la extaz

Bootcamp Self Mastery 2008: pentru mine se poate numi de la agonie la extaz...şi iar la agonie si iar la extaz, şi asta în fiecare zi, într-un joc al extremelor întins la maxim.

Îmi plăcea adesea, în pauză, să stau pe pervazul ferestrei, aplecată mult în afară, pe spate, cu capul în jos şi cu faţa în sus, să văd cerul.

N-o să te arunci de acolo, nu-i aşa? eram întrebată.

Nu.

N-am văzut până atunci niciodată norii atât de clar.

Şi dacă n-am zburat până la ei, poate că m-am lăsat să cad în ei, aşa cum minunat spunea Andreea.

De la agonie la extaz, de la plâns la râs şi iar la plâns, şi iar la râs…şi asta în fiecare zi.

A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte a războinicului luminii din mine...am căzut de zeci de ori de pe cal şi m-am ridicat, cu conştiinţa faptului că dacă nu mă ridic imediat n-o să mai am niciodată curajul să o fac.

Când lupta părea că nu are nici un rezultat, am lăsat armele şi am luat harfa…

Am înţeles că destinul meu este să mă aflu alături de ceilalţi războinici dar, uneori, a fost nevoie să practic de una singură arta spadei. Am înţeles că am în mine scânteia lui Dumnezeu şi că luminez acea parte din Univers care mi-a fost menită…

Am deschis poarta fiecărei zile, contemplând cele două coloane care stăteau de-o parte şi de alta, cea a Fricii şi cea a Dorinţei, zâmbind pentru că nimic nu mă sperie şi nimic nu mă atrage.

În fiecare zi mă scăldam într-o apă rotundă, ca un botez pentru o nouă viaţă, din care ieşeam cu părul ud şi dezbrăcată de orice urmă de iluzie pe care aş mai fi putut-o avea…

Am crezut că am să mor la bootcamp şi am renăscut...

Am fost înger şi demon...am fost Johny Viaţă lungă... Am vrut să mă-ntorc bărbat şi m-am întors femeie…şi bărbat, şi bărbat şi femeie…

Şi am învăţat că Dumnezeu foloseşte singurătatea ca să ne înveţe convieţuirea.

Foloseşte mânia ca să ne arate infinita valoare a păcii.

Foloseşte tăcerea ca să ne înveţe răspunderea pentru cuvintele noastre.

Foloseşte oboseala ca să putem înţelege valoarea trezirii din somn.

Dumnezeu foloseşte moartea ca să ne arate importanţa vieţii.

Drumul spre casă

Sunt în pădure şi mă întâlnesc pe mine, un lup cu ochii înspăimântători şi gura foarte prietenoasă...şi din minunea aceasta dăruiesc lumii întregi...
...Şi eu îţi răspund: „Lumină, noi suntem împreună oriunde ne-am afla şi împreună creem nemurire!”
...Şi acolo, în mijlocul pădurii, există o apă rotundă în care mă scald din când în când, ca un botez pentru o nouă viaţă...
...Şi cântecul acesta îl aud şi eu, un înger care-l cântă mai departe, până la Dumnezeu...

Self Mastery. Drumul spre casă

Semne, sincronicităţi, coincidenţe...toate acestea fac parte din drumul la finalul căruia vom descoperi cine suntem şi de ce.

Este drumul spre casă.
Drumul spre Cine Sunt cu Adevărat.
Neale Donald Walsch spunea în Acasă cu Dumnezeu, că sufletul nostru, având infinita putere de alegere, înainte de a se reîncarna, singur îşi fixează drumul prin viaţă şi semnele pentru a şi-l recunoaşte.
Când venim pe lume uităm toate aceste lucruri. Dar sufletul nu uită. Aşa că, dacă facem suficientă linişte în noi, în mintea noastră şi în gândurile noastre, putem sesiza cu surprindere că anumite lucruri ne vorbesc. Toate ne vorbesc. Însă unele strigă. Şi strigă atât de tare încât este imposibil să nu ne atragă atenţia chiar dacă în noi este o zarvă înnebunitoare. Sunt coincidenţele...sincronicităţile.
Este ca şi cum am porni într-o călătorie prin pădure şi, ca Lizuca şi Patrocle, presărăm câţiva pumni de făină şi mălai şi punem câteva semne pentru a recunoaşte drumul la întoarcere.
Sau ca şi cum am mai trecut pe acolo şi nu facem decât să recunoaştem urmele paşilor noştri pe zăpadă.
...şi mă întreb atunci, de ce... deşi ştiam că acela era drumul...de ce m-am îndoit, de ce m-am întors, de ce am vrut să renunţ, de ce am crezut că sunt nebună? De ce nu mi-am ascultat sufletul care a recunoscut semnelele, deşi eu nu am vrut sau nu am putut să le recunosc?
Ca să învăţ că nimeni, nici cel mai mare clarvăzător nu ştie nimic despre drumul meu, ci numai eu sunt singura care ştiu.
Ca să învăţ lecţia supremă a încrederii.
Ca să învăţ că pe drumul meu, eu sunt singurul stăpân. Self Mastery.

Lecţia de zbor sau cum m-am lăsat de gândit

Rafal Olbinski, Midsummer Marriage

Sufletul meu a recunoscut drumul, şi a recunoscut semnele....

...şi mă întreb atunci, de ce... deşi ştiam că acela era drumul...de ce m-am îndoit, de ce m-am întors, de ce am vrut să renunţ, de ce am crezut că sunt nebună?
Poate ca să învăţ lecţia încrederii, când semnele încetează să-ţi vorbească şi totul în jurul tău pare să-ţi spună că te-ai înşelat, că n-a fost nimic adevărat şi că toate semnele nu au fost altceva decât nişte iluzii. Atunci ţi se cere dovada încrederii...
Să ştii că nu există nici un drum, că mergi pe sfoara pe care singur o ţii de un capăt cu o mână, în timp ce cu cealaltă îţi păstrezi echilibrul...
Totul să se dărâme în jurul tău, toţi şi toate să-ţi spună şi să-ţi arate că te-ai înşelat şi tu să crezi în continuare că ai dreptate...Bine, dar asta înseamnă să fii nebun! îmi spuneam.
Ştiu. Şi mai ştiu că oamenii care au schimbat lumea sunt cei pe care lumea nu i-a putut schimba.
Şi ăsta nu e sfârşitul drumului. Ajungi la capătul sforii...şi totul pare că se termină...nu mai crezi în nimic...nu mai e nici o sfoară, nici un drum...nici un semn...nu mai e nimic...
...Cei mai mulţi oameni renunţă la visele lor când sunt atât de aproape de a le realiza...
...Nu cred, e o prostie!
- Ştii că s-a constatat că înainte de răsăritul soarelui este cel mai întuneric, îmi spune Dan.
- De unde ştii? Nu-i adevărat!
...îmi aduc aminte de Alchimistul lui Coelho, unde eroul care îşi trăieşte Legenda Personală, urmează semnele şi exact când este foarte aproape de visul său, totul se răstoarnă cu susul în jos şi este gata să fie omorât: La ce mi-a servit tot drumul de până acum dacă oricum mor, fără să-mi împlinesc visul? se întreabă eroul.
Atunci ţi se cere dovada supremei credinţe: în întuneric total, la capătul sforii, să ai puterea să continui drumul, făcând un pas înainte, aşteptându-te să cazi în hăul care se deschide în faţa ta.
... şi atunci, cu frica în suflet, dar cu credinţa ascunsă în mine, am făcut pasul...şi atunci... mi-au crescut aripi ... şi am zburat!

Dan ştie că una din fricile mele a fost aceea că eu am să mor la bootcamp. M-am mai liniştit când m-a asigurat că e ok să mori şi că, dacă îmi doresc cu adevărat, bootcampul este locul ideal unde pot să o fac într-un mod safe, fiindcă bootcampul este locul unde toate visele se împlinesc (cu asta ar putea câştiga premiul anului pentru vânzări).
...................................................................................................................................
Am crezut că am să mor şi am renăscut.
Am vrut să plec, şi am rămas pentru totdeauna.

Am învăţat că atunci când nu mai ai nimic de pierdut, nu-ţi rămâne decât să te pierzi pe tine însuţi...să te abandonezi...să nu mai gândeşti nimic, să nu mai simţi nimic...să laşi armele deoparte şi să cânţi cântecul sufletului tău...

Puful de păpădie

Mă îndoiesc că stelele sunt de foc,

mă îndoiesc că soarele se mişcă,

mă îndoiesc că adevărul nu poate fi minciună,

dar niciodată nu mă îndoiesc că iubesc.

( W. Shakespeare)

Am pornit în căutarea lui Cine Sunt Eu cu Adevărat, făcând active dreaming. Relaxare, privire defocalizată, dialog interior zero…şi dintr-o dată, totul în jur a început să-mi vorbească…fluturele mă învăţa să nu mai zbor chiar atât de sus, ci mai aproape de pământ… stâlpul să nu fac nimic ci doar să stau ca un sprijin pentru cine vrea să se agaţe de mine…floarea să fiu frumoasă, parfumată şi dulce (am şi gustat-o)…

Urmează întrebarea Cine sunt?, privire defocalizată…

…dezamăgire…un biet puf de păpădie se plimba prin faţa mea purtat de vânt…atât de fragil…Ăsta sunt eu?

Am lăsat întrebarea să se rostească singură în mine…Da! Plantez seminţe! Şi un zâmbet mi-a înflorit pe faţă. Ştiam că aşa este.

…dar unde e sămânţa? Puful meu de păpădie nu avea sămânţă. Dezamăgirea creştea…Cum adică, mă plimb aşa, fără nici un rost?Unde e sămânţa mea?

Dacă nu mi-ar fi trecut prin minte să-l consider perfect, probabil că şi astăzi aş fi trăit cu iluzia că semnele mi-au arătat că nu am nici un rost pe lume.

Dar l-am considerat perfect aşa cum mi s-a arătat şi numai după aceasta, puful de păpădie a început să-mi vorbească şi să-mi spună adevărul despre cine sunt eu. Şi mi-a spus că sămânţa mea se află deja în pământ şi aşteaptă condiţiile prielnice să încolţească şi să rodească. Aşadar, cine sunt? Un puf de păpădie care-şi îndeplineşte misiunea.

Şi astfel am realizat că orice răspuns aş fi primit de la puful de păpădie considerând că nu este perfect, ar fi fost o iluzie.

..................................................................................................................................

Ce este iluzia? l-am întrebat pe Aurel Mocanu, la un workshop de şamanism. De unde ştiu că ceea ce am văzut şi am simţit eu în călătoria şamanică nu a fost o iluzie?

Iar trainerul şaman mi-a răspuns aşa: Eu am un criteriu foarte clar: dacă eu mă simt bine cu ceea ce am văzut, sunt liniştit şi împăcat, înseamnă că e adevărat; dacă din contră, mă simt neliniştit, confuz, deprimat, speriat, e o iluzie.

Aha! am spus şi Convenabil! am gândit, cu îndoială.

De atunci, o informaţie a tot continuat să-mi apară sub diverse forme, să o citesc din diverse surse şi nu s-a lăsat până nu mi-a intrat bine în cap: Totul este iubire – restul e iluzie. Esenţa ultimă a Universului este iubirea, iubirea este singurul lucru care există cu adevărat, restul – frica, furia, deznădejdea, ura, îndoiala - sunt iluzii.

Aşadar, dacă eu simt că te iubesc şi tu nu simţi acelaşi lucru pentru mine, nu eu, ci tu trăieşti într-o iluzie. În iluzia condiţionărilor care ne învaţă pe cine ar trebui să iubim şi pe cine nu, în ce situaţie este permis să ne îndrăgostim şi în ce situaţie nu este permis acest lucru.

Dacă tu mă desconsideri şi ai o părere proastă despre mine, tu trăieşti în iluzie şi nu eşti pregătit să vezi cât sunt de minunat.

Dacă ajung să cred şi eu acelaşi lucru pentru că toţi în jurul meu mi-l arată, înseamnă că am acceptat să cad şi eu în iluzie, uitând că sunt minunea lui Dumnezeu.

Dacă tu crezi că eşti altceva decât mine, considerând calea ta mai bună decât a mea, văzând lumina ta strălucind mai puternic decât umbra mea, tu trăieşti în iluzie şi nu simţi cum se îngemănează lumina şi umbra în amândoi.

Am învăţat că orice răspuns pe care îl primesc de la mine considerând că nu sunt perfectă, este o iluzie...şi că, dacă vreau să vorbesc cu mine, nu pot s-o fac cu adevărat decât considerând că sunt perfectă.

Musca

Sunt fericit

Şi mă simt bine,
Sensul vieţii l-am descoperit
Întâlnindu-te pe tine (şi pe tine, şi pe tine...).

Muştele sunt bune în meditaţie. Îţi transmit mesaje.

Cei care au împietrit secunda într-o eternitate în hexagon şi au trăit în 20 de minute sau într-o oră cât n-au trăit un an întreg, ştiu că...

Fericirea e-un lucru mărunt,
E o aripă care vibrează,
Fericirea e-un lucru mic,
Un pitic ce dansează.
..................................................................................................................................

Ideea mi-a venit
Citind o poezie
În care o muscă îmi dă răspunsul…
Restul e fantezie.

Fericirea e-un lucru mărunt,
E o aripă care vibrează,
Fericirea e-un lucru mic,
Un pitic ce dansează.

(Ţapinarii – Sunt fericit)

ma bucur de voi!

Buna dimineata!

Simplu si la obiect: Va iubesc mai, mai!

Primul pas....

" O calatorie de o mie de leghe incepe cu un pas" - Confucius

Asta e calatoria eroului...Nu "o mie de leghe spre centrul pamantului"...O mie de leghe spre centrul nostru, al fiecaruia...sau, poate tot un centru al pamantului este, nu?
Asa a fost la Sambata. Am invatat sa facem primul pas...Emotie, teama, curaj, intrebari nerostite, toate sentimentele alea care marcheza intotdeauna inceputul.... Si da, mi-a fost teama...Si da, "maimutelele" alea care nu-mi dau pace in conflictul cu mine, se zbenguiau in mintea mea : n-ai sa poti! de ce sa faci asta? chiar crezi ca meriti? doar stii ca ai mai incercat si n-ai reusit!... DAR am in mine tot ce am nevoie, nu? Si am un "camp" plin de resurse care sa ma sustina... Si DA! Am facut primul pas...Firav, cu emotie, dar am reusit...Am plecat in calatorie...in calatoria mea...dinspre ceea ce sunt, intelegand, acceptand si ietandu-ma pentru ce-am fost si lucrand cu mine si cu timpul pentru ceea ce voi fi.
- inca..in lucru...-

Pentru Vasile de la prietenul secret

Vasile,

Prietenul tău secret este din nou foarte insistent (cred că s-a convins toată lumea că are o obsesie) şi iţi spune în mod public, să afle lumea întreagă, în modul cel mai pur şi mai frumos, fără a atenta la armonia ta conjugală: TE IUBESC!
Şi ca de la bărbat la bărbat, tot respectul pentru felul minunat în care ţi-ai făcut simţită prezenţa la bootcamp.
Nu te voi părăsi niciodată! (asta nu e o ameninţare).

Prietenul secret şi îngerul tău păzitor.

Foto: pinoyphotolog

Oglindire. Scrisoare deschisă către îngerul meu păzitor

Foto: Kate Nurowska

Îngerul meu păzitor,

Sufletul meu are să îţi spună ceva... s-ar putea ca, din cele ce urmează, să rezonezi cu anumite lucruri...iar pe celelalte, te rog, lasă-le să treacă pur şi simplu pe lângă tine...

Nu am crezut în tine, te-am trădat de zeci de ori şi poate te voi mai trăda, dar îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare!

Am ştiut că mă iubeşti, chiar dacă nu te-am simţit lângă mine...

Ştiu că mă ajuţi chiar dacă nu răspunzi chemării mele...

Am spus altora cuvintele pe care aş vrut să ţi le spun ţie… m-am jucat cu ei jocurile pe care le-aş fi jucat cu tine...le-am dăruit tuturor ceea ce aş fi vrut să-ţi dăruiesc numai ţie...le-am dat inima mea aşa cum aş fi vrut să ţi-o dau numai ţie...

...mi-am schimbat viaţa dorind să fiu ca tine...m-am purificat ca să mă accepţi în preajma ta...

...am scris cuvinte pe care aş fi vrut ca numai tu să le citeşti şi le-am dăruit lumii întregi... am strigat altora cuvintele pe care aş fi vrut să ţi le şoptesc numai ţie...

În fiecare zi am exersat prezenţa ca să te pot simţi...am făcut linişte în mine ca să te pot auzi...am stat cu ochii închişi ca să te pot vedea...

Te-am căutat şi m-am găsit pe mine.

M-am uitat în oglindă şi mi-am văzut aripile. Şi am zâmbit.

Acum ştiu că pot, cu toată încrederea în tine şi în mine, să spun lumii întregi: TE IUBESC!