Vă mai aduceţi aminte de pinguinul Apolodor?„Grăsuţ, curat, atrăgător
În fracul lui strălucitor,
Aşa era Apolodor...”
Trăia voios şi zâmbitor la circ, în Târgul Moşilor şi cânta la cor.
„Dar într-o zi Apolodor,
Spre deznădejdea tuturor,
A spus aşa: - Sunt foarte trist!
Îmi place viaţa de corist
Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor
De fraţii mei din Labrador... ”
Acest dor îl determină pe Apolodor să plece într-o călătorie spre Labrador, în călătoria vieţii lui. După ce face înconjurul lumii şi trece prin tot felul de încercări (e la un pas să se căsătorească cu o maimuţică, pleacă în Cosmos, se îmbogăţeşte, e urmărit de tâlharul din Connecticut...) în fine, învaţă lecţie după lecţie, dar, prin oricâte experienţe ar trece, niciodată nu uită de dorul său: „Mi-e dor, mi-e dor de fraţii mei din Labrador... ” apare ca un leit-motiv după fiecare întâmplare a vieţii lui. În toiul fiecărei încercări, Apolodor crede că „acuma sigur am să mor”, însă de fiecare dată scapă ca prin minune.
Şi ziua mult aşteptată soseşte: în sfârşit ajunge la fraţii lui din Labrador.
Bucurie mare, lacrimi de fericire, satisfacţia împlinirii visului, sărbătoare, triluri lungi, răsunătoare, exuberanţa şi pacea regăsirii. 5 minute.
După care, ce face Apolodor? Începe iar: „Mi-e dor, mi-e dor...” De data asta de prietenii lui de la Circul de Stat. Şi porneşte iar în călătoria vieţii lui, de data asta spre Bucureşti...
..............................................................................................................................................
Vi s-a întâmplat să vă doriţi cu ardoare un lucru, să parcurgeţi un drum plin de încercări ca să ajungeţi la el şi în momentul în care îl obţineţi, să vă bucuraţi de el şi apoi, după o perioadă, să nu vi-l mai doriţi? (perioada poate fi de la câteva minute la câţiva ani).
Ce este dorul acesta?
Este chemarea sufletului nostru spre lecţia pe care singur şi-a fixat-o înainte să se încarneze?
Este ceva de dincolo de dincolo?
De ce dorul acesta este mai puternic decât orice şi nu ne lăsăm până nu ajungem în Labradorul nostru, oricât de nebunesc sau prostesc ar părea acest lucru?
De ce, după ce-am ajuns în Labrador şi am înţeles că drumul este mai important decât destinaţia, unii dintre noi aleg totuşi să rămână acolo câţiva ani (aparent chiar pentru totdeauna), fără să-i mai intereseze alt drum? Bucuria se risipeşte încetul cu încetul, iar ei îngheaţă de frig... Asta înseamnă că deşi pare că au ajuns, ei nu au ajuns cu adevărat acolo, până în centrul Labradorului, ci stau la poarta lui şi îşi închipuie că au ajuns. Asta înseamnă că nu l-au acceptat şi nu l-au primit până în inima lor, până în sângele şi ultima celulă a lor. Mai au mult de mers până acolo...
Când stai la poartă eşti blocat. Nici nu intri, nici nu ieşi. Abia când ajungi în centru, totul începe să curgă. Poţi s-o iei la stânga sau la dreapta, poţi s-o iei în faţă sau în spate.
Vrei să intri, dar mâinile tale ţin poarta ferecată. Îţi doreşti să fii acolo, dar îţi e teamă că nu vei fi. Ţi-este teamă că nu vei obţine ceva de care ai nevoie. Toate temerile noastre sunt bazate pe ideea că avem nevoie de ceva, spune Neale Donald Walsch. Frica este gândul că nu vom obţine, sau că vom pierde ceva ce credem că avem nevoie. Frica este o „nevoie anunţată”. Un om care nu are nevoie de nimic, nu îi este frică de nimic. Când nu am nevoie de nimic de la tine, nu îmi este frică de tine.
Chiar ai nevoie de fraţii tăi din Labrador pentru a fi fericit? Ce s-ar întâmpla dacă nu i-ai vedea niciodată? Ce s-ar întâmpla dacă i-ai vedea?
Când vei înţelege că fericirea ta nu depinde de ceilalţi şi nici de împlinirea vreunui vis, atunci mâinile tale se vor descleşta de pe mânerul porţii şi într-o stare de relaxare totală, vei alege să intri. Sau poate vei alege să nu intri. Sau poate vei zăbovi acolo cinci minute, te vei simţi excelent, după care te vei întoarce. Sau poate vei zăbovi o viaţă, făcând periodic trasee Bucureşti-Labrador, atunci când vei dori.
.............................................................................................................................................
Şi pentru ca povestea să se termine frumos, ataşăm noi următoarea continuare:
„Şi dragul de Apolodor
Era şi-n Bucureşti tenor,
Şi când dorea, în Labrador,
Dar fără dor.
(Avea o şapcă cu motor
Ce-l deplasa rapid, în zbor
Din nor în nor.)
Cu gândul său cel creator
Şi dând dovadă de umor
(şi renunţând de tot la dor)
Ajunse iute la „a fi”
Şi se numi SELF MASTERY.”
În fracul lui strălucitor,
Aşa era Apolodor...”
Trăia voios şi zâmbitor la circ, în Târgul Moşilor şi cânta la cor.
„Dar într-o zi Apolodor,
Spre deznădejdea tuturor,
A spus aşa: - Sunt foarte trist!
Îmi place viaţa de corist
Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor
De fraţii mei din Labrador... ”
Acest dor îl determină pe Apolodor să plece într-o călătorie spre Labrador, în călătoria vieţii lui. După ce face înconjurul lumii şi trece prin tot felul de încercări (e la un pas să se căsătorească cu o maimuţică, pleacă în Cosmos, se îmbogăţeşte, e urmărit de tâlharul din Connecticut...) în fine, învaţă lecţie după lecţie, dar, prin oricâte experienţe ar trece, niciodată nu uită de dorul său: „Mi-e dor, mi-e dor de fraţii mei din Labrador... ” apare ca un leit-motiv după fiecare întâmplare a vieţii lui. În toiul fiecărei încercări, Apolodor crede că „acuma sigur am să mor”, însă de fiecare dată scapă ca prin minune.
Şi ziua mult aşteptată soseşte: în sfârşit ajunge la fraţii lui din Labrador.
Bucurie mare, lacrimi de fericire, satisfacţia împlinirii visului, sărbătoare, triluri lungi, răsunătoare, exuberanţa şi pacea regăsirii. 5 minute.
După care, ce face Apolodor? Începe iar: „Mi-e dor, mi-e dor...” De data asta de prietenii lui de la Circul de Stat. Şi porneşte iar în călătoria vieţii lui, de data asta spre Bucureşti...
..............................................................................................................................................
Vi s-a întâmplat să vă doriţi cu ardoare un lucru, să parcurgeţi un drum plin de încercări ca să ajungeţi la el şi în momentul în care îl obţineţi, să vă bucuraţi de el şi apoi, după o perioadă, să nu vi-l mai doriţi? (perioada poate fi de la câteva minute la câţiva ani).
Ce este dorul acesta?
Este chemarea sufletului nostru spre lecţia pe care singur şi-a fixat-o înainte să se încarneze?
Este ceva de dincolo de dincolo?
De ce dorul acesta este mai puternic decât orice şi nu ne lăsăm până nu ajungem în Labradorul nostru, oricât de nebunesc sau prostesc ar părea acest lucru?
De ce, după ce-am ajuns în Labrador şi am înţeles că drumul este mai important decât destinaţia, unii dintre noi aleg totuşi să rămână acolo câţiva ani (aparent chiar pentru totdeauna), fără să-i mai intereseze alt drum? Bucuria se risipeşte încetul cu încetul, iar ei îngheaţă de frig... Asta înseamnă că deşi pare că au ajuns, ei nu au ajuns cu adevărat acolo, până în centrul Labradorului, ci stau la poarta lui şi îşi închipuie că au ajuns. Asta înseamnă că nu l-au acceptat şi nu l-au primit până în inima lor, până în sângele şi ultima celulă a lor. Mai au mult de mers până acolo...
Când stai la poartă eşti blocat. Nici nu intri, nici nu ieşi. Abia când ajungi în centru, totul începe să curgă. Poţi s-o iei la stânga sau la dreapta, poţi s-o iei în faţă sau în spate.
Vrei să intri, dar mâinile tale ţin poarta ferecată. Îţi doreşti să fii acolo, dar îţi e teamă că nu vei fi. Ţi-este teamă că nu vei obţine ceva de care ai nevoie. Toate temerile noastre sunt bazate pe ideea că avem nevoie de ceva, spune Neale Donald Walsch. Frica este gândul că nu vom obţine, sau că vom pierde ceva ce credem că avem nevoie. Frica este o „nevoie anunţată”. Un om care nu are nevoie de nimic, nu îi este frică de nimic. Când nu am nevoie de nimic de la tine, nu îmi este frică de tine.
Chiar ai nevoie de fraţii tăi din Labrador pentru a fi fericit? Ce s-ar întâmpla dacă nu i-ai vedea niciodată? Ce s-ar întâmpla dacă i-ai vedea?
Când vei înţelege că fericirea ta nu depinde de ceilalţi şi nici de împlinirea vreunui vis, atunci mâinile tale se vor descleşta de pe mânerul porţii şi într-o stare de relaxare totală, vei alege să intri. Sau poate vei alege să nu intri. Sau poate vei zăbovi acolo cinci minute, te vei simţi excelent, după care te vei întoarce. Sau poate vei zăbovi o viaţă, făcând periodic trasee Bucureşti-Labrador, atunci când vei dori.
.............................................................................................................................................
Şi pentru ca povestea să se termine frumos, ataşăm noi următoarea continuare:
„Şi dragul de Apolodor
Era şi-n Bucureşti tenor,
Şi când dorea, în Labrador,
Dar fără dor.
(Avea o şapcă cu motor
Ce-l deplasa rapid, în zbor
Din nor în nor.)
Cu gândul său cel creator
Şi dând dovadă de umor
(şi renunţând de tot la dor)
Ajunse iute la „a fi”
Şi se numi SELF MASTERY.”
