Pentru mine e cel mai greu

Am pornit într-o călătorie. Capătul drumului e acelaşi pentru toţi. Toţi vom ajunge în acelaşi vârf de munte. Unii sunt de o parte a muntelui, alţii sunt de cealaltă parte. Când sunt la poalele muntelui, unii văd copaci, alţii văd pajişti, alţii văd stânci înzăpezite. Unii văd pădure, alţii văd luminiş. Cei ce văd pădure nu-i cred pe cei ce văd luminiş. Pentru că n-au trecut prin el. Cei ce văd luminiş, îi cred pe cei ce văd pădure. Pentru că au trecut prin ea. Cei ce n-au ajuns încă la stâncile înzăpezite nu cred că ele există. Cei ce au ajuns acolo îi înţeleg. Când ajung în vârf, toţi văd toată perspectiva.

Eu văd copacii dar nu văd râurile. Tu vezi râurile dar nu vezi copacii. Nici unul dintre noi nu vede lacul…e mult mai sus.

În Puterea intenţiei, Wayne W. Dyar vorbeşte de patru paşi necesari pentru activarea puterii intenţiei şi conectarea cu Sursa: disciplina, înţelepciunea, iubirea şi abandonul de sine. Deşi din felul cum sunt prezentaţi aceşti paşi am putea deduce că există o ierarhizare cronologică a lor, experienţa ne arată că acest lucru nu este neapărat valabil. Am cunoscut oameni care trăiesc în iubire şi acceptare deplină a lor, a celorlalţi şi a tot ce li se întâmplă dar care mai au de lucru serios la disciplină. Sau oameni extrem de prezenţi, care “văd” prin tine şi sunt un canal deschis de energie vindecătoare, dar care au încă de luptat cu un ego cam mare şi cu tendinţa de a-i judeca pe ceilalţi.

Efectul de halo în percepţie ne determină să credem despre o persoană că dacă are o calitate care ne impresionează, le are automat pe toate.

Dar nu este aşa…Eu văd copacii dar nu văd râurile, tu vezi râurile dar nu vezi copacii. Ţie ţi se pare atât de simplu să vezi râurile.

Pentru mine e cel mai greu lucru. Pentru că este lecţia mea. Mie mi se pare atât de uşor să văd copacii.

Pentru tine este cel mai greu lucru. Pentru că este lecţia ta.