Puful de păpădie

Mă îndoiesc că stelele sunt de foc,

mă îndoiesc că soarele se mişcă,

mă îndoiesc că adevărul nu poate fi minciună,

dar niciodată nu mă îndoiesc că iubesc.

( W. Shakespeare)

Am pornit în căutarea lui Cine Sunt Eu cu Adevărat, făcând active dreaming. Relaxare, privire defocalizată, dialog interior zero…şi dintr-o dată, totul în jur a început să-mi vorbească…fluturele mă învăţa să nu mai zbor chiar atât de sus, ci mai aproape de pământ… stâlpul să nu fac nimic ci doar să stau ca un sprijin pentru cine vrea să se agaţe de mine…floarea să fiu frumoasă, parfumată şi dulce (am şi gustat-o)…

Urmează întrebarea Cine sunt?, privire defocalizată…

…dezamăgire…un biet puf de păpădie se plimba prin faţa mea purtat de vânt…atât de fragil…Ăsta sunt eu?

Am lăsat întrebarea să se rostească singură în mine…Da! Plantez seminţe! Şi un zâmbet mi-a înflorit pe faţă. Ştiam că aşa este.

…dar unde e sămânţa? Puful meu de păpădie nu avea sămânţă. Dezamăgirea creştea…Cum adică, mă plimb aşa, fără nici un rost?Unde e sămânţa mea?

Dacă nu mi-ar fi trecut prin minte să-l consider perfect, probabil că şi astăzi aş fi trăit cu iluzia că semnele mi-au arătat că nu am nici un rost pe lume.

Dar l-am considerat perfect aşa cum mi s-a arătat şi numai după aceasta, puful de păpădie a început să-mi vorbească şi să-mi spună adevărul despre cine sunt eu. Şi mi-a spus că sămânţa mea se află deja în pământ şi aşteaptă condiţiile prielnice să încolţească şi să rodească. Aşadar, cine sunt? Un puf de păpădie care-şi îndeplineşte misiunea.

Şi astfel am realizat că orice răspuns aş fi primit de la puful de păpădie considerând că nu este perfect, ar fi fost o iluzie.

..................................................................................................................................

Ce este iluzia? l-am întrebat pe Aurel Mocanu, la un workshop de şamanism. De unde ştiu că ceea ce am văzut şi am simţit eu în călătoria şamanică nu a fost o iluzie?

Iar trainerul şaman mi-a răspuns aşa: Eu am un criteriu foarte clar: dacă eu mă simt bine cu ceea ce am văzut, sunt liniştit şi împăcat, înseamnă că e adevărat; dacă din contră, mă simt neliniştit, confuz, deprimat, speriat, e o iluzie.

Aha! am spus şi Convenabil! am gândit, cu îndoială.

De atunci, o informaţie a tot continuat să-mi apară sub diverse forme, să o citesc din diverse surse şi nu s-a lăsat până nu mi-a intrat bine în cap: Totul este iubire – restul e iluzie. Esenţa ultimă a Universului este iubirea, iubirea este singurul lucru care există cu adevărat, restul – frica, furia, deznădejdea, ura, îndoiala - sunt iluzii.

Aşadar, dacă eu simt că te iubesc şi tu nu simţi acelaşi lucru pentru mine, nu eu, ci tu trăieşti într-o iluzie. În iluzia condiţionărilor care ne învaţă pe cine ar trebui să iubim şi pe cine nu, în ce situaţie este permis să ne îndrăgostim şi în ce situaţie nu este permis acest lucru.

Dacă tu mă desconsideri şi ai o părere proastă despre mine, tu trăieşti în iluzie şi nu eşti pregătit să vezi cât sunt de minunat.

Dacă ajung să cred şi eu acelaşi lucru pentru că toţi în jurul meu mi-l arată, înseamnă că am acceptat să cad şi eu în iluzie, uitând că sunt minunea lui Dumnezeu.

Dacă tu crezi că eşti altceva decât mine, considerând calea ta mai bună decât a mea, văzând lumina ta strălucind mai puternic decât umbra mea, tu trăieşti în iluzie şi nu simţi cum se îngemănează lumina şi umbra în amândoi.

Am învăţat că orice răspuns pe care îl primesc de la mine considerând că nu sunt perfectă, este o iluzie...şi că, dacă vreau să vorbesc cu mine, nu pot s-o fac cu adevărat decât considerând că sunt perfectă.