Sufletul meu a recunoscut drumul, şi a recunoscut semnele....
...şi mă întreb atunci, de ce... deşi ştiam că acela era drumul...de ce m-am îndoit, de ce m-am întors, de ce am vrut să renunţ, de ce am crezut că sunt nebună?
Poate ca să învăţ lecţia încrederii, când semnele încetează să-ţi vorbească şi totul în jurul tău pare să-ţi spună că te-ai înşelat, că n-a fost nimic adevărat şi că toate semnele nu au fost altceva decât nişte iluzii. Atunci ţi se cere dovada încrederii...
Să ştii că nu există nici un drum, că mergi pe sfoara pe care singur o ţii de un capăt cu o mână, în timp ce cu cealaltă îţi păstrezi echilibrul...
Totul să se dărâme în jurul tău, toţi şi toate să-ţi spună şi să-ţi arate că te-ai înşelat şi tu să crezi în continuare că ai dreptate...Bine, dar asta înseamnă să fii nebun! îmi spuneam.
Ştiu. Şi mai ştiu că oamenii care au schimbat lumea sunt cei pe care lumea nu i-a putut schimba.
Şi ăsta nu e sfârşitul drumului. Ajungi la capătul sforii...şi totul pare că se termină...nu mai crezi în nimic...nu mai e nici o sfoară, nici un drum...nici un semn...nu mai e nimic...
...Cei mai mulţi oameni renunţă la visele lor când sunt atât de aproape de a le realiza...
...Nu cred, e o prostie!
- Ştii că s-a constatat că înainte de răsăritul soarelui este cel mai întuneric, îmi spune Dan.
- De unde ştii? Nu-i adevărat!
...îmi aduc aminte de Alchimistul lui Coelho, unde eroul care îşi trăieşte Legenda Personală, urmează semnele şi exact când este foarte aproape de visul său, totul se răstoarnă cu susul în jos şi este gata să fie omorât: La ce mi-a servit tot drumul de până acum dacă oricum mor, fără să-mi împlinesc visul? se întreabă eroul.
Atunci ţi se cere dovada supremei credinţe: în întuneric total, la capătul sforii, să ai puterea să continui drumul, făcând un pas înainte, aşteptându-te să cazi în hăul care se deschide în faţa ta.
... şi atunci, cu frica în suflet, dar cu credinţa ascunsă în mine, am făcut pasul...şi atunci... mi-au crescut aripi ... şi am zburat!
Dan ştie că una din fricile mele a fost aceea că eu am să mor la bootcamp. M-am mai liniştit când m-a asigurat că e ok să mori şi că, dacă îmi doresc cu adevărat, bootcampul este locul ideal unde pot să o fac într-un mod safe, fiindcă bootcampul este locul unde toate visele se împlinesc (cu asta ar putea câştiga premiul anului pentru vânzări).
...................................................................................................................................
Am crezut că am să mor şi am renăscut.
Am vrut să plec, şi am rămas pentru totdeauna.
Am învăţat că atunci când nu mai ai nimic de pierdut, nu-ţi rămâne decât să te pierzi pe tine însuţi...să te abandonezi...să nu mai gândeşti nimic, să nu mai simţi nimic...să laşi armele deoparte şi să cânţi cântecul sufletului tău...
Poate ca să învăţ lecţia încrederii, când semnele încetează să-ţi vorbească şi totul în jurul tău pare să-ţi spună că te-ai înşelat, că n-a fost nimic adevărat şi că toate semnele nu au fost altceva decât nişte iluzii. Atunci ţi se cere dovada încrederii...
Să ştii că nu există nici un drum, că mergi pe sfoara pe care singur o ţii de un capăt cu o mână, în timp ce cu cealaltă îţi păstrezi echilibrul...
Totul să se dărâme în jurul tău, toţi şi toate să-ţi spună şi să-ţi arate că te-ai înşelat şi tu să crezi în continuare că ai dreptate...Bine, dar asta înseamnă să fii nebun! îmi spuneam.
Ştiu. Şi mai ştiu că oamenii care au schimbat lumea sunt cei pe care lumea nu i-a putut schimba.
Şi ăsta nu e sfârşitul drumului. Ajungi la capătul sforii...şi totul pare că se termină...nu mai crezi în nimic...nu mai e nici o sfoară, nici un drum...nici un semn...nu mai e nimic...
...Cei mai mulţi oameni renunţă la visele lor când sunt atât de aproape de a le realiza...
...Nu cred, e o prostie!
- Ştii că s-a constatat că înainte de răsăritul soarelui este cel mai întuneric, îmi spune Dan.
- De unde ştii? Nu-i adevărat!
...îmi aduc aminte de Alchimistul lui Coelho, unde eroul care îşi trăieşte Legenda Personală, urmează semnele şi exact când este foarte aproape de visul său, totul se răstoarnă cu susul în jos şi este gata să fie omorât: La ce mi-a servit tot drumul de până acum dacă oricum mor, fără să-mi împlinesc visul? se întreabă eroul.
Atunci ţi se cere dovada supremei credinţe: în întuneric total, la capătul sforii, să ai puterea să continui drumul, făcând un pas înainte, aşteptându-te să cazi în hăul care se deschide în faţa ta.
... şi atunci, cu frica în suflet, dar cu credinţa ascunsă în mine, am făcut pasul...şi atunci... mi-au crescut aripi ... şi am zburat!
Dan ştie că una din fricile mele a fost aceea că eu am să mor la bootcamp. M-am mai liniştit când m-a asigurat că e ok să mori şi că, dacă îmi doresc cu adevărat, bootcampul este locul ideal unde pot să o fac într-un mod safe, fiindcă bootcampul este locul unde toate visele se împlinesc (cu asta ar putea câştiga premiul anului pentru vânzări).
...................................................................................................................................
Am crezut că am să mor şi am renăscut.
Am vrut să plec, şi am rămas pentru totdeauna.
Am învăţat că atunci când nu mai ai nimic de pierdut, nu-ţi rămâne decât să te pierzi pe tine însuţi...să te abandonezi...să nu mai gândeşti nimic, să nu mai simţi nimic...să laşi armele deoparte şi să cânţi cântecul sufletului tău...
Un comentariu:
@...raspuns...
e de meditat...
Trimiteți un comentariu