No money, no crisis

Astazi Universul si-a aratat solidaritatea cu articolul meu precedent. Parca a vrut sa ma incurajeze si mi-a scos in cale un tricou pe care scrie: "No Money, No Crisis. The future will be better than now!"

Parca e mai acceptabil mesajul pus sub forma de gluma, nu-i asa?

Eu vreau gratis

Mă întreba Andreea într-un comentariu dacă poate să preia o expresie de-a mea într-una din poveştile ei.

Da, Andreea, bineînţeles că poţi prelua. Ştii, eu nu mă supăr când cineva transpune ce am scris eu, chiar şi fără să-mi ceară voie sau să citeze...am sesizat asta când am regăsit o frază de-a mea preluată de cineva pe empower.ro, ştiu că a fost o reacţie cam nepotrivită, dar eu chiar m-am bucurat. Mi-am zis că asta înseamnă că am inspirat-o suficient pe persoana respectivă cât să-mi folosească ideile (bine, ştiam că-i plac articolele mele) şi să le ducă mai departe.

Atunci când spui "asta e ideea MEA" sau "formularea MEA" nu este nimic altceva decât o chestiune de ego, combinată cu credinţa instituită social că trebuie să ne apărăm proprietatea intelectuală, brand-ul, munca noastră etc, etc. Să-mi fie recunoscută munca, să se ştie că asta a fost creată de MINE. Ştiu că aşa este normal să fie din punctul de vedere al cvasi-majorităţii oamenilor, însă pur şi simplu eu nu pot să înţeleg lucrurile acestea. Imaginaţi-vă că am trei ani şi explicaţi-mi şi mie, vă rog, aceste lucruri. Sau, vorba lui Daniel, "Tu pare că nu eşti de aici". Da, aşa este, eu nu trăiesc decât jumătate în lumea care este, iar restul în lumea care vreau să fie.

Vreau să trăiesc într-o lume în care ideile şi cunoaşterea în general nu se pot fura, pentru că nu sunt ale nimănui sau sunt ale tuturor. Într-o lume în care cunoaşterea nu este apanajul câtorva şi s-o dea în schimbul unei sume de bani mulţimii. Într-o lume în care fiecare să aibă suficientă putere de conştientizare astfel încât o frază să însemne ceva nu pentru că a fost spusă de cineva cunoscut sau recunoscut în societate, ci pentru că într-adevăr înseamnă ceva pentru el.

Vreau să găsesc şi eu un mentor de la care să învăţ fără să-mi ceară bani (wow, ce cerere neruşinată!), (asta pentru că setea mea de formare întrece cu mult finanţele proprii J). Singurul criteriu de selecţie să fie capacitatea mea de a-i duce mai departe ideile, de a le însămânţa în lume. Vreau să merg gratis la toate cursurile şi seminariile care cred eu că-mi sunt utile şi, pe de altă parte, să nu fiu nevoită să cer bani pentru cunoaşterea pe care eu o răspândesc. Până acum n-am spus nimic diferit de ceea ce ar spune copiii mei care încă gândesc out of the system. (câtă puritate!). Şi acum…

Vreau să dispară marketingul şi orice activitate care ţine de a vinde ceva. Vreau să dispară reclama, ambalajele, Consiliul Concurenţei şi Colegiul Psihologilor care să-ţi spună dacă ai sau n-ai voie să ţii seminarii şi în ce condiţii.

Vreau ca fiecare să aibă acel nivel de conştientizare care să-i permită să ia ce are nevoie, nimic în plus, nimic în minus.

Îmi dau seama ca toate aceste limitări pe care le impune societatea sunt din cauză că oamenii nu au suficientă conştienţă cât să aleagă de bună voie ceea ce este corect. Să aleagă ceea ce au nevoie, nici mai mult, nici mai puţin.

Şi te întreb (şi mă întreb): Tu de câte ori ai luat ceva ce nu-ţi era necesar? Sau de câte ori s-a intamplat sa nu iei ceva ce îţi era necesar? Dacă ţi s-ar oferi gratis să participi la un curs şi în schimb tu să fii un bun discipol, adica să aplici ceea ce înveţi acolo şi să faci ceea ce face mentorul tău, ai fi capabil de lucrul acesta?

Poveştile care nu se potrivesc

Aceasta este o poveste de dragoste între Greiere şi Furnică.

Greierele şi Furnica se iubeau foarte mult. Însă poveştile lor nu se potriveau. Fiecare avea povestea lui şi nu o înţelegea pe a celuilalt. Nu este vorba de povestea Greierelui şi Furnicii, ci de Povestea Greierelui şi Povestea Furnicii. Nici nu ştiu dacă le pot potrivi să iasă o poveste. Vor fi două poveşti în paralel puse una lângă alta.

Povestea Greierelui spune că într-o zi a întâlnit o Furnicuţă frumoasă de care s-a îndrăgostit...ca atâtea alte Furnicuţe frumoase, pe care le iubise, şi poate încă le mai iubea...

Povestea Furnicii spune că într-o zi a întâlnit un Greiere, cel mai cel dintre Greieri, mai ales că avea ochi albaştrii şi ştia să cânte la chitară, exact cum îşi dorea ea. În plus, era şi cel mai popular dintre Greieri. Şi atunci, în inima ei mică de Furnică, simţi pentru prima dată un sentiment pe care nu-l mai simţise niciodată: s-a îndrăgostit. De Unicul Greiere, Cel Mai şi Cel Mai.

Povestea Greierului spune că el, într-adevăr, se străduia să fie Cel Mai şi Cel Mai, să-i întreacă pe toţi ceilalţi Greieri, atât la cântat, cât şi la măiestria cu care iubea Furnicuţele. Asta învăţase de la tatăl său şi ştia că asta aşteaptă tatăl său de la el, aşa că se străduia să nu-l dezamăgească.

Povestea Greierului mai spune că într-o zi, pentru că o iubea foarte mult pe Furnică, a vrut să facă dragoste cu ea. Ea a refuzat şi atunci el s-a simţit respins. Era lucrul de care se temea cel mai tare. De respingere. Acesta era şi motivul pentru care trecea de la o Furnică la alta, fără să se implice prea mult în relaţie. Prefera să respingă el primul ca să nu fie respins.

Povestea Furnicii istoriseşte despre virginitatea acesteia şi despre faptul că nu voia s-o piardă decât cu acel Greiere cu care va ştii sigur că se va căsători. Îl iubea foarte mult pe Greierele nostru, dar ştia că în scurt timp acesta va pleca undeva departe şi că nu îl va mai vedea niciodată...

Povestea Greierelui spune că acesta s-a simţit profund rănit de respingerea Furnicii. Sufletul îi plângea. „Precis nu ştie câtă dragoste îi pot oferi şi cât de bine o pot face să se simtă!” Aceste cuvinte pe care şi le spunea îl ajutau să-şi păstreze conştiinţa împăcată, în timp ce corpul său pur şi simplu nu-şi putea controla dorinţa...şi a pătruns dincolo de graniţa impusă de Furnică.

Din povestea Furnicii aflăm că aceasta, deşi a simţit plăcere, s-a simţit abuzată. Este un sentiment ciudat pe care nici o Furnică nu ştie să-l explice. Iar Furnica noastră nu ştia nici să-l exprime. Deşi nu-şi pierduse virginitatea, era totuşi ceva ce se petrecuse împotriva voinţei ei. Sufletul ei plângea. Şi nu înţelegea deloc ultimele cuvinte pe care Greierele i le scrisese pe un bileţel: „Honi soit qui mal y pense”...

Nici nu ştiu dacă s-a întâmplat exact aşa, după cum spuneam, poveştile acestea nu se potrivesc.

Tot ce ştiu este că după ce iarna a trecut, soarele le-a luminat privirea şi brusc au înţeles povestea celuilalt. Şi şi-au cerut iertare unul altuia şi s-au iertat pe sine pentru ceea ce au fost, pentru a face loc la ceea ce va fi.

Şi au învăţat că multe din lucrurile care rămân nespuse pot fi înţelese greşit. Şi chiar sunt înţelese greşit. Pentru că fiecare avem propria interpretare a realităţii, propria hartă după care ne ghidăm când înţelegem realitatea, şi este normal să fie aşa. Chiar dacă hărţile noastre nu ajung să se suprapună, dacă vrem să nu ne producem suferinţe unii altora este indispensabil să ne înţelegem reciproc hărţile. Şi pentru asta, să-l ajutăm pe celălalt să ne înţeleagă propria perceptie, spunându-i clar ce vrem. Este o dovadă de maturitate să nu presupunem că celălalt ne înţelege implicit, să nu ne aşteptăm ca celălalt să ne ghicească dorinţele, ci să i le comunicăm, bineînţeles, într-un limbaj pe care acesta îl poate accepta şi înţelege.

Numai aşa poveştile noastre se pot potrivi şi pot merge mai departe...

Zburătorul a fost eliberat!

Astăzi am fost în pădure şi m-am întâlnit cu un Zburător. Şi Zburătorul mi-a spus povestea lui.
Mi-a spus că Zburătorilor cel mai mult le place să iubească fete şi femei, cu pasiune. Asta este misiunea Zburătorilor şi rostul lor de a fi.
Povestea spune că nu toate fetele şi femeile aveau Zburător, ci numai acele fete cărora părinţii le interziseseră să se căsătorească cu alesul inimii lor sau femeile pe care sufletul bărbatului lor le părăsise, într-un fel sau altul. Şi unele şi altele rămăseseră ataşate de o iluzie, a ceea ce ar fi putut fi sau a ceea ce a fost. Cu aceste iluzii se hrănea Zburătorul. El le apărea fetelor şi femeilor noaptea, uneori sub forma bărbatului dorit şi făcea dragoste cu ele pasional, până la epuizare. A doua zi şi zilele următoare, ele erau din ce în ce mai sfârşite, supte de energie, pentru că Zburătorul se hrănea cu energia lor.
Ceea ce n-am spus până acum este faptul că, într-o zi, în mod absolut surprinzător, Zburătorul a constatat că şi el are, la rândul lui…Zburător. Era o Zburătoare care îl vizita şi cu care făcea dragoste până la epuizare.
Şi atunci Zburătorul a înţeles un lucru: că atunci când visa la iubirea sa neîmplinită, la MAREA SA IUBIRE, unica, pe care n-a mai întâlnit-o până acum, sau poate că a întâlnit-o, dar a lăsat-o să plece, acest vis lua forma Zburătoarei care îl sugea de energie. Din contră, atunci când trăia deplin ancorat în puterea prezentului, era foarte plin de energie. Şi-a dat seama că energia lui “aici şi acum”, a ceea ce eşti şi faci aici şi acum, este singura de la care se putea alimenta, restul, gânduri, imaginaţie, nu făceau altceva decât să-l sugă de energie.
Până când, într-o zi, Zburătoarea a decis (mai precis a ales) să-l elibereze pe Zburător, şi în felul acesta să se elibereze şi pe sine, pentru că nici ei nu-i plăcea să fie Zburătoare şi, mai ales, avea o altă misiune, mai importantă, care o aştepta.
Zburătorul, deşi încă o mai dorea pe Zburătoare, era foarte bucuros, nici el nu ştia de ce, pentru că de obicei, când Zburătoarele refuză să mai facă dragoste cu ei, Zburătorii sunt foarte trişti, chiar furioşi. Dar Zburătorul nostru era aşa de bucuros încât simţea că…zboară.
Am aflat şi de ce (de la un tânţar care a venit să ne viziteze în timpul convorbirii noastre): fusese eliberat CU DRAGOSTE. Pentru că cel mai mult Zburătorilor le place să fie liberi, să zboare. Şi asta înseamnă dragoste: să faci tot ce-ţi stă în putinţă să susţii zborul celuilalt.

Licuriciul care nu voia sa fie zi

Foto: Anthony Maragou

Continui seria poveştilor de la cititori. Noaptea aceasta mi-o petrec acasă la un …Licurici (încep să mă simt Zâna care doarme-n pat cu Luna). Împreună scriem acest articol. Licuriciul povesteşte:

A fost odată ca şi niciodată un Licurici cu sclipici. Ca oricărui licurici, lui îi plăcea numai noaptea. Nu voia sa fie zi. “Nu-mi place ziua pentru că ziua noi nu suntem aici. Tu ştii că noi ziua nu existăm?”

“Şi ce faci tu noaptea?”

“Noaptea luminez”.

“Şi cum faci asta?”

“Noaptea meditez. Stau nemişcat şi devin din ce în ce mai conştient de ceea ce este. Chiar văd obiectele din jurul meu cu ochii închişi. Iar apoi, când adorm, visele pe care le visez sunt cât se poate de reale, parcă sunt acolo şi mi se întamplă aievea. Şi sunt conştient că visez.”

“Adică ai vise lucide?”

“Da, uite, noaptea trecută am visat-o pe ministra învăţământului. ”

“Şi ziua ce faci?”

“Ziua gândesc.”

“Licuricii gândesc?”

“Da, dar nu prea frumos. Eu, de exemplu, mă gândesc că zbor şi mă izbesc de un zid şi cad. Apoi mă ridic, încerc iar, iar mă izbesc şi iar cad. De două ori. Şi apoi mor.”

“Dragă Licurici, ştii de ce ai tu gânduri atât de urâte? Ele sunt urâte tocmai ca să fugi de ele. Ca să nu mai gândeşti. Să te ascunzi în prezenţa, în conştienţa, în lumina ta de Licurici.”

“Aşa este”, îmi zise Licuriciul: “Licăr ca un licurici şi îmi dau seama că sunt aici”.

Omul de Poveste şi Nepământeana

Astăzi m-am hotărât să scriu poveşti…de la cititori. Îmi place să stau de vorbă cu oamenii şi să îi provoc să compună poveşti. Este o formă frumoasă prin care le afli…povestea, povestea pe care ar vrea să ţi-o spună dar nu îndrăznesc sau nu îşi găsesc cuvintele sau…te respectă prea mult ca să ţi-o spună.
Astăzi am aflat despre Omul de Poveste şi Nepământeana care se iubeau foarte mult. Şi deşi se iubeau foarte mult, ei erau departe unul de celălalt, chiar dacă mai vorbeau la telefon sau mai ieşeau la un ceai, unde discutau poveşti şi idei nepământene. Şi mai mult, Omului de Poveste îi plăcea să meargă la seminariile Nepământenei şi, în general, să înveţe foarte mult de la ea, pentru că, nu v-am spus, Nepământeana era mentor pentru Omul de Poveste.
Omul de Poveste încerca din răsputeri să se apropie de Nepământeană. Deşi părea că e o joacă, era o luptă. O luptă cu obstacolele ce stăteau în calea iubirii lor. Iar primele obstacole care au apărut au fost prejudecăţile care se numeau: Vârstă, Statut social şi Statut marital. Al doilea obstacol era Lipsa de încredere în sine şi al treilea…ufff, sunt foarte multe.
Omului de Poveste îi plăcea să spună când era întrebat că ei se respectă atât de mult încât nici nu-şi dau seama că se iubesc.
Of! Dacă ar ştii Omul de Poveste că respectul, alături de bunătate, blândeţe, consideraţie reprezintă tot o formă de iubire! Iubirea şi respectul nu se anihilează unul pe celălalt. Şi mai mult, a încerca să oferi iubire cuiva nu înseamnă lipsă de respect. Doar Oamenii de Poveste mai cred lucrul acesta şi asta dintr-un motiv foarte simplu: lor le place să petreacă foarte mult timp cu bunicii lor şi, pe vremea bunicilor, o fată s-ar fi putut simţi ofensată dacă un băiat îi mărturisea dragostea. Pentru că pe vremea bunicilor, în spatele aşa-numitului sentiment numit Dragoste se pitea un monstru care se numea Cel-ce-vrea-să-profite. Ce înseamnă asta? Habar n-am! Probabil bunicii ştiu să explice mai bine lucrurile acestea. Eu mă gândesc că pe vremea aceea fetele nu aveau suficientă putere de decizie, erau un fel de jucărioare pe care, nu-i aşa, trebuia să ai grijă să le tratezi cu respect, pentru că ele nu erau în stare să discearnă singure între ceea ce au nevoie şi ce nu.
Dar, în fine, lucrurile acestea au trecut, nu are sens să ne mai batem capul cu ele!
Ceea ce nu ştia Omul de Poveste însă, era că şi Nepământeana trecea prin aceeaşi luptă, încercând să ajungă la inima altcuiva…haideţi să-i spunem Samuraiul Blond…care probabil şi el, la rândul său trecea printr-o luptă…
Ce e viaţa asta?! Un joc. Deci, haideţi să n-o mai luăm aşa de în serios…şi să ne bucurăm de drum, indiferent unde vom ajunge. Pentru că visul, ţelul, idealul nostru nu este decât un pretext pentru a parcurge drumul. Drumul la capătul căruia ne vom găsi pe noi înşine.

Vei fi expert in persuasiune!

Sunt fericită să recomand BUSINESS PERSUASION BOOT CAMP, tabără de dezvoltare personală şi profesională, destinată tuturor celor care doresc să-şi perfecţioneze abilităţile de influenţare şi motivare şi să-şi mărească credibilitatea.
Competenţele însuşite la acest training sunt indispensabile pentru cei ce fac vânzări, advertising şi publicitate, coaching, negociere, credibilizare şi personal branding, prezentări cu public, networking.
De ce să mergi la Boot Camp? Pentru că este locul unde ţi se serveşte „la pachet”, odată cu învăţarea, şi schimbarea. Nu ai cum s-o ocoleşti, face parte din meniu. Aceleaşi informaţii, dacă le citeşti dintr-o carte (şi sunt mii de pagini de persuasiune pe care le poţi citi) nu produc nici pe departe aceleaşi efecte ca atunci când sunt receptate în mediul Boot Camp.
Mi-aduc aminte cum mi-am descoperit eu misiunea personală, anul trecut, la Boot Camp. În principiu, metodologia e simplă, sunt o serie de întrebări, pe care eu le mai citisem înainte într-un articol, dar nu am reuşit să-mi dau un răspuns satisfăcător la ele. Aceleaşi întrebări însă, puse în cadrul trainingului despre valori şi descoperirea misiunii personale, au scos la iveală traume de mult uitate din copilărie, mi-au provocat conştientizări puternice, m-au ajutat să elimin blocajul, într-un cuvânt, au avut rol psihoterapeutic. Şi mi-am dat seama atunci cât de important este contextul în orice proces de învăţare. Boot Campul este, cu siguranţă, cel mai bun context de învăţare pe care l-am întâlnit până acum.
Astăzi, la aproape un an de la Boot Camp, ţin seminarii şi organizez tabere de dezvoltare personală, ceea ce înainte de Boot Camp reprezenta doar un vis alb-negru, mic, într-un colţ. Astăzi este mare, în culori strălucitoare şi umple tot ecranul. Nu pot decât să subscriu fără nici o rezervă la o remarcă a unui coleg de tabără: „Dacă mi-ar fi cerut înainte de trei ori preţul pe care l-am plătit, ştiind beneficiile pe cere le voi obţine, aş fi plătit fără ezitare.”

Află mai multe informaţii pe http://istoric.bootcamp.ro/download/Business-Persuasion-BC.zip


PS: eu zic că nu are sens să mergeţi la Boot Camp decât dacă doriţi să vă schimbaţi viaţa.

PPS: important de menţionat, mai sunt doar trei locuri disponibile.

Ne simţim umiliţi (cică)

Cineva mi-a spus că are momente când se simte umilit. Sincer, am stat câteva momente să mă gândesc, pentru că nu mai ştiam ce e aia. Cuvântul ăsta nu există pe tărâmurile îngereşti, acolo unde adevărul a alungat de mult toate iluziile.
Şi, traducându-mi cuvântul în termeni corecţi, mi-am dat seama că perceperea „umilinţei” nu este altceva decât un amestec de stimă de sine cam mică şi un ego cam mare.

Norul de Frică

Prietena mea (secretă şi deja oficială) Andreea, cunoscută deja publicului larg ca Zâna Norilor, mi-a trimis ofranda ei de contribuţie pentru participanţii la seminarul “Frica şi Dorinţa” (şi nu numai). Este ceva ce ea foloseşte la Atelierele Norilor pe care le ţine pentru copii şi care este atât de potrivit şi pentru adulţi! Este vorba despre…

norul de fricĂ

Astăzi Zâna Norilor vă face cunoştinţă cu un nor foarte special. Oamenii îl întâlnesc extrem de des, uneori îl ţin în buzunar şi merg ziua-ntreagă cu el. Pentru că este atât de deosebit, i-am făcut o poezie:

Întoarce-o pe dos

Când uităm că suntem stele,

Când uităm de noi,

Când uităm că suntem veşnici

Când uităm de nori,

Ne întâlnim cu frici,

Şi ne credem prea mici.

Există frici bune şi frici rele

Există frici mari şi frici mici,

Frica de negrul întuneric

Sau frica de vreun gândac pici.

Frica de zbor,

Frica de mama sau de tata,

Frica de cearta lor,

Frica de gânduri ce ne-apasă

Frica de gol,

Frici inventate sau cumpărate

De la televizor.

Ne temem că vom pleca din această lume,

Dar ce este veşnic nu va dispărea!

Frica e tot ce opreşte joaca.

Frica ne trânteşte aripile-n jos.

Frica e iubire întoarsă pe dos.

Aşa că, de frică de vrei să scapi,

Îmbrăţişeaz-o duios,

Şi, când se aşteaptă mai puţin,

Întoarce-o pe dos!

Ca pe-o haină ciudată,

Cu guleru-n jos.

Vei vedea culoarea iubirii,

Nimic mai frumos!

Frica ne face statui,

Dar iubirea ne învaţă dansul.

Frica ne-ngheaţă,

Iubirea ne topeşte.

Întoarce frica!

Pe dinlăuntrul ei

Găsi-vei

Iubire cu clopoţei!

Nu uitaţi nori mici, că şi pisicile au frici!

Mulţumesc, Andreea!

Îţi mulţumesc pentru felul minunat şi aproape nepământean în care foloseşti limbajul inimii. Citindu-ţi poeziile ne simţim copii, copii ai stelelor, copii ai norilor…şi ni se pare atât de simplu să ne întoarcem fricile pe dos!

Mi-e frică să vorbesc în public

Am fost întrebată la seminar „Cum scap de frica de a vorbi în public?”

Mihaela Stroe, expertă în comunicare, spune că "Potrivit unor studii, vorbitul în public este pe locul doi în topul temerilor oamenilor". Asta e bine de ştiut. Cum scap de frică?

Sunt multe de făcut, însă primul lucru care-mi vine în minte - învăţat de la Andy Szekely, unul dintre cei mai buni speakeri profesionişti pe care i-am întâlnit – este atitudinea.

Mai precis, convingerea fermă că ceea ce se întâmplă atunci în sală NU ESTE DESPRE TINE, CI DESPRE CEILALŢI. Despre cei care te ascultă şi cărora vrei să le oferi ceva valoros.

Foto: Maria Davies

Dacă vrei să vorbeşti în public gândindu-te: „Oare mă vor aprecia?”, „Le va place de mine sau ceea ce voi spune?”, „Dacă o să mă fac de râs?”, atunci cu siguranţă vei avea emoţii, pentru că toată presiunea psihologică cade pe tine.

Dacă însă atitudinea ta este aceea că nu contează cum vei fi perceput de ceilalţi, ci cât de mult vei reuşi să-i ajuţi, atunci emoţiile vor putea fi disciplinate şi fluturii din stomac vor fi făcuţi să zboare în formaţie.

Vei reuşi să-ţi îmblânzeşti emoţiile atunci când vei ştii cu siguranţă că nu eşti pe scenă ca să fii aplaudat, ci ca să oferi celorlalţi ceea ce ştii tu. Atunci când vei prefera să ţi se spună în loc de “Felicitări, ai fost extraordinar!” un simplu “Mulţumesc!”.

Frica şi Dorinţa

Astăzi am ţinut la Ceainăria „Librăria mea” seminarul cu titlul „Frica şi Dorinţa”.

„De ce trainerii învaţă mai mult decât participanţii” este titlul unui articol foarte interesant scris pe portalul Business-Edu şi am să vă explic de ce acest articol este foarte relevant pentru mine în ceea ce priveşte experienţa de la Ceainărie.

Frica mea cea mai mare în legătură cu acest seminar a fost aceea că...nu va veni nimeni, sau, oricum, maxim 2 persoane. Am lucrat pe această frică exact exerciţiile pe care urma să le propun la seminar şi ceea ce am atras a fost...înscrişi 50% în plus faţă de numărul de locuri disponibile, nu am refuzat pe nimeni, deşi de-abia am avut loc în sală, tocmai din dorinţa de a nu spune NU la ceea ce Universul voia să îmi ofere, sau mai precis, să ne ofere.

Pentru că dorinţa mea cea mai profundă, descoperită a se afla în spatele acestei temeri este aceea de a oferi. De a oferi cât mai mult, imens, din abundenţă, tuturor. Iar ceea ce a decurs de aici, ca şi soluţie, a fost să-mi manifest această dorinţă, nu atât verbal, cât prin întregul meu comportament de zi cu zi, faţă de toate persoanele din viaţa mea sau întâlnite întâmplător. Să mă arăt deschisă la a-i ajuta pe ceilalţi pentru ca ceilalţi să vină să îmi ceară ajutorul.

Această strategie este inspirată de una din poveştile psihoterapeutice ale lui Jacques Salome, în lucrarea “Poveşti pentru a ne vindeca. Poveşti pentru a creşte”. Are acolo o poveste, “Magicianul fricilor”, în care acesta spune la un moment dat: “În spatele fiecărei temeri există o dorinţă. Întotdeauna există o dorinţă sub fiecare frică, oricât de mică sau de înspăimântătoare ar fi aceasta! Să ştii că există întotdeauna o dorinţă.”

“Ne petrecem viaţa pentru a ne ascunde dorinţele, de aceea există atât de multă teamă pe lume.”

Şi continuă: “Misiunea mea şi singurul meu secret este de a lăsa pe fiecare să îndrăznească să regăsească, să accepte, să înţeleagă şi să respecte dorinţa care există în el, sub fiecare din temerile sale.”

O altă idee importantă a seminarului a fost aceea că frica îţi arată direcţia unde trebuie să te dezvolţi (Eduard Irimia), este exact locul unde ai cel mai mare potenţial. Exact ca în “Călătoria eroului” a lui Joseph Campbell, când demonii care-ţi stau în cale, dacă reuşeşti să-i înfrunţi, se vor transforma în lucrurile care te vor ajuta cel mai mult. Aşa cum toate problemele pe care le ai, în momentul în care le vei integra, vor deveni însuşi motorul dezvoltării tale. Nu întâmplător, cei mai activi luptători împotriva drogurilor sunt foşti drogaţi, cei mai de neînfrânt luptători sunt foşti timizi care şi-au rezolvat problema. Cu cât mai mare şi mai importantă este frica ta într-o anume direcţie, cu atât potenţialul tău în acea zonă este mai mare. Dumnezeu îţi dă tipul acesta de problemă tocmai ca tu să-i poţi ajuta şi pe ceilalţi să şi-o rezolve. Dumnezeu îţi dă frica tocmai pentru că destinul tău este să-i înveţi pe ceilalţi ce este curajul, fie şi numai prin exemplul personal.

Cine mă cunoaşte mai bine ştie că sunt o persoană plină de frici, mai mari sau mai mici (vorba filmului, “Sunt timid dar mă tratez” :)), pot spune chiar că sunt un “model” de încredere în sine, de asta ţin seminarii despre frici şi dorinţe şi de-asta o să organizez în august o tabără de dezvoltare personală cu titlul (sic!) “Crede în tine!” Iată, acum s-a dezlegat misterul! Şi nu mi-e frică deloc s-o arăt!

"Curajul nu înseamnă absenţa fricii, ci a considera altceva ca fiind mai important decât frica."(Ambrose Redmoon). Aşadar, curajul este abilitatea de a trece la acţiune în ciuda fricii. Aici n-am putut să mă abţin să nu fac trecerea spre inspiratul model A.C.M.E. al lui Andy Szekely, deşi nu era în planul meu să vorbesc despre asta, pur şi simplu m-am trezit vorbind (e clar, seminţele lui au găsit teren rodnic la mine şi încep să răsară inopinat şi să se manifeste în lume).

Şi nu în ultimul rând, am învăţat să recunoaştem cele două tipuri de dorinţe, cu inimă şi fără inimă (ale ego-ului), în funcţie de tipul de senzaţie şi zona din corp în care o simţim, atunci când ne spunem ceva de genul: “N-o să reuşesc!”, “Gata, renunţ!”, “Nu mai am nici o şansă.” Corpul nostru ne va spune dacă asta e realitatea sau e doar o iluzie, dacă merită să mai continuăm sau trebuie să ne oprim.

Să am dreptate şi să fiu sănătos

Fiul meu de cinci ani are o personalitate puternică. El doreşte întotdeauna să aibă dreptate, chiar dacă-şi pune în pericol sănătatea.
L-am întrebat: „Ce e mai important pentru tine: să ai dreptate şi să fii bolnav sau să n-ai dreptate şi să fii sănătos?”
După ce m-a pus de trei ori să repet întrebarea - „c-am uitat” – (grea e logica adulţilor pentru copii şi a copiilor pentru adulţi!), conchide, plin de înţelepciune: „Să am dreptate şi să fiu sănătos!” ???!!!
Cred că avem ceva de învăţat din asta.

Metodă sigură de a muri un pic

Fujiko Nakaya, Fog in Toronto

-->

Probabil ştii celebrul Rice Experiment realizat în 2002 de profesoara Miyuki Kawaguchi, inspirat de lucrările cunoscutului dr. Masaru Emoto. Trei recipiente conţineau trei cantităţi egale de orez. Primului recipient i se spunea în fiecare zi “Thank you”, celui de-al doilea,”You fool”, iar cel de-al treilea era ignorat. După trei ani, primul recipient conţinea boabe maronii, în al doilea erau mai puţine boabe, înnegrite toate şi putrezite, iar în ultimul nu mai era nici o boabă, se transformaseră toate într-un lichid cu miros pestilenţial. Mai multe informaţii pe Masaru Emoto’s Website (vezi June 23th, 2006 Seminar in Akita)

………………………………………………………………………………………

Nimic nu distruge mai mult ca indiferenţa.

Şi, într-adevăr, dacă vrei să torturezi pe cineva, ignoră-l. Se va dizolva, încet-încet. Va muri câte puţin. Pentru a se salva, te va agresa, sperând că îi vei spune măcar “You fool”. Exact ca un copil. Tu ignoră-l în continuare. Trebuie să se maturizeze şi să nu mai ceară atenţie.

De câte ori până acum ai trecut printr-o situaţie similară?

De câte ori ai refuzat să acorzi atenţie unei persoane (sau copil) tocmai pentru că ţi se părea prea insistentă?

De câte ori ai băgat capul ca struţul în pământ, făcându-te că nu observi, sperând că astfel se rezolvă lucrurile de la sine sau le vor rezolva alţii?

De câte ori nu ai spus “DA” când trebuia să spui “DA”, şi nici “NU” când trebuia să spui “NU”, aşteptându-te ca celălalt să înţeleagă implicit ce ai tu de transmis?

De câte ori ai amânat să clarifici o situaţie, lăsând-o să “se-mpută” (scuzaţi termenul) în aşteptarea DA-ului sau NU-ului eliberator?

De câte ori ai oferit tăcere când celălalt aştepta un răspuns?

De câte ori ai ignorat mesajele ce veneau de la ceilalţi şi chiar de la tine însuţi?

Tu te asculţi pe tine sau te ignori?

………………………………………………………………………………………….

Cineva spunea: “Dacă ai înţelege şi ai crede cu adevărat că nu ai fost adus în lume să ajungi în vârf cu orice preţ, ci să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău, n-ai mai face ce faci acum.”

Dacă am înţelege cu adevărat că orice gând sau faptă a noastră îi influenţează prin nişte fire invizibile pe toţi oamenii, toată umanitatea, n-am mai face ce facem acum.

Dacă am înţelege cu adevărat că indiferenţa noastră de zi cu zi ucide planeta şi ceea ce se află în exteriorul nostru nu este decât o reflectare a ceea ce este în interiorul nostru, n-am mai face ce facem acum.

Nu trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru întreaga planetă, e suficient să ne asumăm responsabilitatea faţă de propria noastră viaţă. Şi viaţa în jurul nostru va înflori.

Tu vezi ce se întâmplă în jurul tău? Simţi mirosul pestilenţial? Auzi strigătul disperat? Michael Jackson, în Earth Song, are un mesaj extrem de puternic, care te va trezi chiar dacă ai murit un pic. Oare îl vei auzi sau îl vei ignora?

Pasul absent

"Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent".

(Octavian Paler, Pasul absent)

Aceste versuri mi-au adus aminte de cuvintele pe care le citeam zilele trecute într-un calendar: "Este foarte trist când oamenii se înstrăinează timp de zile, luni sau chiar ani, din cauza unei neînţelegeri care putea fi rezolvată mult mai uşor dacă măcar una din părţile implicate ar fi dat dovadă de puţină umilinţă, dragoste sau înţelegere."

Mulţumesc, Alina!

Prinţesa Dorinţă

Walter Crane (1845 – 1915),

desen original din povestea “Căprioara albă”

Cum e să fii Prinţesa Dorinţă care la lumina zilei se transformă într-o căprioară albă? Sau poate o căprioară albă care în timpul nopţii se transformă în Prinţesa Dorinţă?
Oare există un Prinţ Războinic care, după ce te răneşte de mai multe ori, renunţă la vânătoare şi ţi se dedică, plin de dragoste?
Eh, basme!
Da, este o poveste prea puţin cunoscută, “Căprioara albă”, scrisă de Marie-Catherine Le Jumel de Barneville, apărută în cartea “Basme alese”, Editura Mediamorphosis, Bucureşti, 2009, şi care, am motive să cred că este inspirată din mitologia anglo-saxonă.
“Oare va trebui să fiu mereu Căprioară în timpul zilei şi să îl văd cum îşi îndreaptă arcul spre mine, fără să fiu în stare să-i vorbesc?”…Prinţesa Dorinţă ştia că el este ursitul ei, dar el nu ştia…Oare cât vor mai juca jocul acesta?
Vi s-a întâmplat vreodată să realizaţi că povestea vieţii voastre seamănă cu…o poveste?
Cu unul din basmele copilăriei? Câţi dintre voi sunteţi Cenuşăreasa şi prinţul său, Frumoasa şi Bestia, Frumoasa Adormită şi al său ursit?
Care credeţi că este motivul pentru care aceste poveşti supravieţuiesc şi continuă să se răspândească din vremuri imemoriale?
Ştiaţi că pe vremuri, basmele nu erau destinate copiilor ci…adulţilor? Ele erau rostite de înţelepţii comunităţii în grupuri de dezvoltare personală în jurul focului, seara, în taină, sau la şezători…
Basmele, legendele, miturile reproduc ceea ce Carl Gustav Jung numea arhetipuri, sau modele aflate în inconştientul colectiv al omenirii sau al unei comunităţi anume şi care îi influenţează pe membrii acesteia, dictându-le comportamentul într-o anume situaţie. Există arhetipuri care îi influenţează la nivel inconştient pe toţi oamenii (cum ar fi cel cuprins în mitul sacrificiului cosmogonic şi care se leagă de instinctul sexual) şi arhetipuri care influenţează doar anumite categorii de persoane. Adică există grupuri de persoane care sunt Frumoasa şi Bestia, altele care sunt Prinţesa Dorinţă şi Prinţul Războinic, etc.
Semnificaţiile acestor scenarii de viaţă sunt profunde dacă intrii în interiorul lor (adică, mai precis, al tău) şi le analizezi.
E important de ştiut faptul că ele reprezintă de fapt nişte programe, nişte scenarii cu care am fost programaţi, şi că noi suntem mult mai mult decât atât. Nu ştiu sigur dacă putem să reprogramăm genul acesta de scenariu, dar cu siguranţă putem face câteva lucruri:
1. Folosiţi-vă intuiţia pentru a identifica cărui scenariu se potriveşte viaţa sau părţi din viaţa voastră (pot fi mai multe scenarii, în funcţie de rolurile pe care le jucaţi în societate sau le-aţi jucat în perioade diferite);
2. Citiţi cu atenţie povestea, legenda, mitul respectiv (o variantă cât mai aproape de cea originală) - fiecare cuvânt este revelator;
3. Cu siguranţă veţi identifica pasaje pe care veţi recunoaşte că le-aţi traversat deja şi pasaje care reprezintă chiar piesa de puzzle care vă lipsea;
4. Dacă nu reuşiţi să vă identificaţi cu nici un scenariu, probabil că încă nu aţi săpat suficient de adânc – poate este o poveste prea puţin cunoscută, de care nici n-aţi auzit. Într-o stare de relaxare profundă, povestiţi-vă viaţa ca şi cum ar fi un basm, puneţi nume de poveste personajelor, transfiguraţi evenimentele care v-au marcat în întâmplări fantastice. Înregistraţi-vă sau scrieţi-le pe hârtie. Este imposibil ca după un timp să nu vă întâlniţi, ca din întâmplare, cu basmul, mitul sau legenda care vă reprezintă. Succes!

Căprioara albă

The White Hind, de Arthur Hughes (1832-1915).

Inspirat de poemul Endymion de John Keats (1795-1821)

Vânătoarea spune tot atât de multe despre vânător

cât despre vânat. (Guede Mazaka, The White Hind)

Căprioara albă este un personaj misterios ce apare în mitologia câtorva culturi (engleză, scoţiană), simbolizând feminitatea, supranaturalul şi dorinţele ce par de neatins.

În legenda The White Hind, Guede Mazaka povesteşte cum doi cavaleri, Arthur şi Lancelot pornesc în urmărirea unei căprioare albe pe care doresc s-o vâneze. După o căutare interminabilă, în care căprioara ba apărea, ba dispărea, într-un joc al tensiunii întins la maximum, în sfârşit ajung în apropierea ei, pe punctul de a o ucide. Arthur, care ar fi putut să-i dea lovitura mortală, după ce priveşte adânc în ochii ei mari, decide totuşi s-o lase să plece.

“Unele lucruri este mai bine să le laşi în viaţă…şi libere”, spune Arthur.

Lancelot nu e de acord: “Deci îţi spun. Unele lucruri trebuie capturate, pentru că nu îţi vor mai fi niciodată în viaţă oferite.”

Ambii au dreptate, şi totuşi nici unul nu are.

„Nu tot ce este capturat poate fi eliberat, şi ceea ce a fost deja luat nu mai poate fi luat a doua oară”.

PS: Şi da, căprioare albe chiar există, e adevărat că pe cale de dispariţie.

Ca să-ţi realizezi visul, trebuie mai întâi să te trezeşti!

„Ca să-ţi realizezi visul, trebuie mai întâi să te trezeşti!”

Am citit ieri asta undeva, într-o librărie.

Cât de adevărat!

Din păcate, celor care sunt treji nu le mai foloseşte la nimic să ştie lucrul acesta pentru că deja au trecut prin el, iar celor care nu sunt treji iarăşi nu le este de ajutor, pentru că nu-l înţeleg, deşi au senzaţia că da.

Şi cu toate astea, şi celor treji le este de folos, ca să-i poată învăţa pe alţii, iar pe cei adormiţi îi ajută cel puţin să vadă direcţia spre care trebuie să se îndrepte şi care, deşi acum o văd în ceaţă, pe măsură ce se apropie de ea, se clarifică din ce în ce mai mult.

Bootcampul a făcut pui!

Foto: Tabăra YF-Youth&Future 2009, Brăduleţ

Iată, la 9 luni de la Self Mastery 2008, Bootcampul a făcut pui!

Puiul se numeşte „Călătoria spre tine însuţi”, iar botezul va avea loc pe 12-14 iunie, în Satul ecologic Brăduleţ.

Părinţii, Lucia Neagoe şi Daniel Roşu vă invită să luaţi parte la fericitul eveniment, sărbătorit cu dans, bucurie şi uluitoare călătorii indoor şi outdoor.

În Casa Cerului, micul nostru îngeraş este ţinut în braţe de părinţii spirituali Andy Szekely & Comp., mentori, prieteni (secreţi) şi îngeri păzitori.

Sufletul meu vă va fi veşnic recunoscător pentru paşii îndreptaţi spre cale, pentru lumina ce aţi dăruit-o privirii mele, pentru viaţa ce o simt curgându-mi prin vene.

PS: În luna august este pe cale să sosească un alt pui, mai mare şi mai pufos aşa că...staţi pe aproape!

Continuă chiar dacă nu crezi

Războinicul luminii nu are întotdeauna credinţă.

Sunt momente când nu crede în absolut nimic. Şi-şi întreabă inima: „Merită oare atâta osteneală?”

Inima rămâne însă tăcută. Şi războinicul trebuie să hotărască de unul singur.

Atunci caută un exemplu. Şi-şi aminteşte că Isus a trecut prin ceva asemănător spre a-şi putea trăi condiţia umană în toată plenitudinea ei.

„Îndepărtează de la mine paharul acesta”, a zis Isus. Şi el şi-a pierdut avântul şi curajul, dar nu s-a oprit.

Războinicul luminii îşi vede de drum fără credinţă. Merge mai departe iar credinţa îi revine în cele din urmă.

Paulo Coelho, Manualul Războinicului luminii

Nu există dragoste imposibilă

Pentru Războinicul luminii nu există dragoste imposibilă.

El nu se lasă intimidat de tăcere, de indiferenţă sau de respingere. Ştie că – în spatele măştii de gheaţă pe care o folosesc oamenii – există o inimă de foc.

De aceea, războinicul riscă mai mult decât ceilalţi. Caută neîncetat dragostea cuiva – chiar dacă asta ar însemna să audă de multe ori cuvântul „nu”, să se întoarcă acasă învins, să se simtă respins în trup şi în suflet.

Un războinic nu se lasă pradă fricii când caută ceea ce îi e necesar. Fără dragoste, el nu e nimica.

Paulo Coelho, Manualul Războinicului luminii

Mi-e dor, mi-e dor, de fraţii mei din Labrador

Vă mai aduceţi aminte de pinguinul Apolodor?

„Grăsuţ, curat, atrăgător
În fracul lui strălucitor,
Aşa era Apolodor...”

Trăia voios şi zâmbitor la circ, în Târgul Moşilor şi cânta la cor.

„Dar într-o zi Apolodor,
Spre deznădejdea tuturor,
A spus aşa: - Sunt foarte trist!
Îmi place viaţa de corist
Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor
De fraţii mei din Labrador... ”

Acest dor îl determină pe Apolodor să plece într-o călătorie spre Labrador, în călătoria vieţii lui. După ce face înconjurul lumii şi trece prin tot felul de încercări (e la un pas să se căsătorească cu o maimuţică, pleacă în Cosmos, se îmbogăţeşte, e urmărit de tâlharul din Connecticut...) în fine, învaţă lecţie după lecţie, dar, prin oricâte experienţe ar trece, niciodată nu uită de dorul său: „Mi-e dor, mi-e dor de fraţii mei din Labrador... ” apare ca un leit-motiv după fiecare întâmplare a vieţii lui. În toiul fiecărei încercări, Apolodor crede că „acuma sigur am să mor”, însă de fiecare dată scapă ca prin minune.

Şi ziua mult aşteptată soseşte: în sfârşit ajunge la fraţii lui din Labrador.

Bucurie mare, lacrimi de fericire, satisfacţia împlinirii visului, sărbătoare, triluri lungi, răsunătoare, exuberanţa şi pacea regăsirii. 5 minute.
După care, ce face Apolodor? Începe iar: „Mi-e dor, mi-e dor...” De data asta de prietenii lui de la Circul de Stat. Şi porneşte iar în călătoria vieţii lui, de data asta spre Bucureşti...

..............................................................................................................................................

Vi s-a întâmplat să vă doriţi cu ardoare un lucru, să parcurgeţi un drum plin de încercări ca să ajungeţi la el şi în momentul în care îl obţineţi, să vă bucuraţi de el şi apoi, după o perioadă, să nu vi-l mai doriţi? (perioada poate fi de la câteva minute la câţiva ani).

Ce este dorul acesta?
Este chemarea sufletului nostru spre lecţia pe care singur şi-a fixat-o înainte să se încarneze?
Este ceva de dincolo de dincolo?
De ce dorul acesta este mai puternic decât orice şi nu ne lăsăm până nu ajungem în Labradorul nostru, oricât de nebunesc sau prostesc ar părea acest lucru?
De ce, după ce-am ajuns în Labrador şi am înţeles că drumul este mai important decât destinaţia, unii dintre noi aleg totuşi să rămână acolo câţiva ani (aparent chiar pentru totdeauna), fără să-i mai intereseze alt drum? Bucuria se risipeşte încetul cu încetul, iar ei îngheaţă de frig... Asta înseamnă că deşi pare că au ajuns, ei nu au ajuns cu adevărat acolo, până în centrul Labradorului, ci stau la poarta lui şi îşi închipuie că au ajuns. Asta înseamnă că nu l-au acceptat şi nu l-au primit până în inima lor, până în sângele şi ultima celulă a lor. Mai au mult de mers până acolo...
Când stai la poartă eşti blocat. Nici nu intri, nici nu ieşi. Abia când ajungi în centru, totul începe să curgă. Poţi s-o iei la stânga sau la dreapta, poţi s-o iei în faţă sau în spate.

Vrei să intri, dar mâinile tale ţin poarta ferecată. Îţi doreşti să fii acolo, dar îţi e teamă că nu vei fi. Ţi-este teamă că nu vei obţine ceva de care ai nevoie. Toate temerile noastre sunt bazate pe ideea că avem nevoie de ceva, spune Neale Donald Walsch. Frica este gândul că nu vom obţine, sau că vom pierde ceva ce credem că avem nevoie. Frica este o „nevoie anunţată”. Un om care nu are nevoie de nimic, nu îi este frică de nimic. Când nu am nevoie de nimic de la tine, nu îmi este frică de tine.

Chiar ai nevoie de fraţii tăi din Labrador pentru a fi fericit? Ce s-ar întâmpla dacă nu i-ai vedea niciodată? Ce s-ar întâmpla dacă i-ai vedea?

Când vei înţelege că fericirea ta nu depinde de ceilalţi şi nici de împlinirea vreunui vis, atunci mâinile tale se vor descleşta de pe mânerul porţii şi într-o stare de relaxare totală, vei alege să intri. Sau poate vei alege să nu intri. Sau poate vei zăbovi acolo cinci minute, te vei simţi excelent, după care te vei întoarce. Sau poate vei zăbovi o viaţă, făcând periodic trasee Bucureşti-Labrador, atunci când vei dori.

.............................................................................................................................................

Şi pentru ca povestea să se termine frumos, ataşăm noi următoarea continuare:
„Şi dragul de Apolodor
Era şi-n Bucureşti tenor,
Şi când dorea, în Labrador,
Dar fără dor.
(Avea o şapcă cu motor
Ce-l deplasa rapid, în zbor
Din nor în nor.)
Cu gândul său cel creator
Şi dând dovadă de umor
(şi renunţând de tot la dor)
Ajunse iute la „a fi”
Şi se numi SELF MASTERY.”